Tuesday, 30 September 2008

Povestea nasterii

Dupa calendar implineam 41 de saptamani si 4 zile de cand o aveam pe Ana in burtică
Ecografiiile spuneau la fel
In tot acest timp imi facusem o imagine despre “filmul nasterii” asa cum mi-l doream eu: sa nasc natural, cat mai firesc cu putinta, fara interventii clinice de rutina, si chiar fara anestezie daca as fi rezistat. Facusem alegerea de a naste in apa, la clinica Eva din Brasov, cu un medic experimentat. Stiam ca ceea ce va urma putea sa fie extrem de dureros si extenuant pentru mine, dar am ramas foarte hotarata pe toata durata sarcinii, si nici o clipa nu m-a tentat “iesirea de urgenta”, cezariana.
In ziua de termen, 5 iunie, am avut control. Bebita 3.500gr, are circulara de cordon, colul scurtat la sub 1 cm; medicul imi spune ca pe seară voi elimina dopul. Am asteptat sa vad pe slip ceva rosiatic sau gelatinos, dar nimic; nici in seara respectiva, nici in urmatoarele 7 zile.
După o saptamana vine ziua urmatorului control, la implinirea a 41 de saptamani. Lichidul amniotic era ceva mai scazut.. Imi spune iarasi ca pe seara voi elimina dopul, pentru ca mi-a facut o “decolare” (chestie pe care eu am resimtit-o usor neplacuta dar nu dureroasa) si ca voi naste in 2-3 zile.. Oau! Era joi. Il intreb pe doctor cat o mai lasam pe bebita, in caz ca totusi nu voi naste, si-mi spune ca daca va fi pe-asa, luni facem provocarea, dar ca nu va fi cazul, pentru ca nu apuc eu lunea..
Emotii, asteptare.. trece joia, se face vineri, sambata.. Nu aveam contractii, dureri, nu pierdeam lichid.. liniste pe miriste.. parca timpul se oprise in loc si organismul meu uita ca trebuie sa nasc.. eram in saptamana 42. Nu ma simteam deloc rau, doar presiunea din jur era mare; toata lumea intreba daca n-am nascut “odata”. Sambata dupamasa, eveniment mare, elimin dopul gelatinos! Tragem sperante ca se apropie momentul cel mare. Totusi, trece si sambata, si duminica, si se face luni.


La 9 dimineata sintem la clinica, cu bagaj, cu bebita in burtica, cu tati si cu bunica (maica-mea). Doctorul meu nu este la clinica, dar il suna pe un coleg sa ma consulte. Nu imi surade deloc ideea, dar se pare ca asta este. Platesc 100 lei la receptie si ma prezint la doctor. Acesta imi spune frumos ca mai are “cateva doamne” si ca apoi ma vede. Numar doamnele.. vreo 5. Bun. Ne instalam toti trei pe canapea, in holul clinicii si ne facem de lucru, ca doar mai avem vreo 2 ore bune de asteptat. Maica-mea isi filmeaza nepotica dand ultimele spectacole intrauterine, eu joc sah cu iubitul meu sot.. Pe la 11 veste buna, medicul meu ma anunta ca vine el sa ma vada. Pe la 1 apare.
In urma consultatiei si a ecorafiei, suntem sfatuiti ca nu mai ramane nimic de facut decat sa provocam nasterea. Doctorul ma ia de mana si ma duce sus, unde ma preia o infirmiera draguta cu care incep procedurile:
(sa fiu directa?) Dat jos tot, inclusiv ceasul de la mana, (pe care totusi apoi mi l-am pus la loc), imbracat una bucata camasa de spital, “defrisat zona” (la mine nu mai era cazul), clisma (ma consola ideea ca e benefica organismului), un zambet de incurajare si instalarea in salonul de travaliu.
Pana aici toate bune, dar de acum incepeam sa deraiez de la modelul Lamaze de nastere naturala pe care mi-l regizasem cu luni inainte, cu miscare libera, metode alternative de reducerea durerii... Imediat au inceput chestiile care pentru mine sunt insuportabile: mi-au injectat nenorocita de branula in mana, mi-au pus perfuzie. Am ramas asa, cu chestia aia infipta in mana, legata cu fire si conectata la un aparat de monitorizare fetala care facea un zgomot puternic si bruiant. (Daca o sa fiti in situatia aceasta, rugati-i sa dea aparatul mai incet, caci s-a dovedit ca se poate.)

In tot acest timp si pana la final, Stefi a fost langa mine. Nu am cuvinte sa explic cat de important a fost acest lucru, cum ma bazam de el ca pe singurul element “din viata reala”, cata vreme tot ce mi se intampla parea desprins dintr-un film fantastic cu accente care-ti dau fiori.
Stateam pe spate, nemiscata, incordata … Dupa jumatate de ora de la provocare, parca incepeam sa simt ceva, o amorteala in spate, fierbinteala in abdomen.. Incepusem sa am contractii. Din cand in cand mi se facea controlul dilatatiei, si ultima data asistenta spune: “4!” Eu, foarte fericita, continuam sa refuz ofertele de anestezie epidurala cu care ma imbia toata lumea. “Nu, lasati, deocamdata rezist”. Durerile erau deja destul de puternice; cand veneau contractiile ma uitam in ochii lui Stef care nu mai stia pe ce parte putea sa ma imbratiseze, si aplicam respiratiile invatate: Huuu-haaaaa….Hi-hi-hi-hi….Huuuu-haaaa. Ma gandeam ca dacă la dilatatie 4 doare numai atât, inseamnă ca e ok, voi rezista fara anestezie si eram foarte fericită.
Era 4 dupamasa, doctorul stiind ca va mai dura, plecase in oras.. Trece o oră, se intoarce omul, si ma vede pe coridor, râzând. Nu mai suportasem sa stau ca o legumă in pat, si plecasem la plimbare cu Stefi si cuierul de perfuzie dupa mine.
“O, tu incă râzi?” Doctorul era tare mirat de veselia mea. El era de parere ca la timpul scurs de la provocare ar fi trebuit sa fiu deja rapusa de durere, si ca procesul nasterii nu evolueaza destul de repede. Organismul meu parea a se impotrivi. Au urmat o serie de controlari si incercari de accelerare a “coborarii bebelusului”, apa era pregatita, dar medicul era din ce in ce mai nemultumit ..
CEZARIANA. Cand am auzit cuvantul acesta mi s-au taiat picioarele. M-a cuprins disperarea, plansul, frica.. Cum adica cezariana, nu se poate, eu sunt total pentru nasterea naturala, eu militez pentru nasterea “fara droguri, fara interventii…” Travaliul abia a inceput, el poate sa dureze 10 ore… insa doctorul vedea altfel lucrurile.
Negocieri, discutii, tragere de timp “incă măcar câteva minute, câteva secunde…” Mi se părea ca medicul se grabeste, ca nu are rabdare cu contractile mele, ca vrea sa plece acasa mai repede, abia trecusera două ore de travaliu, era abia inceputul! Nu am fost convinsă că era corect, că deja era necesara ultima solutie.. Gata, facem cezariana.

In cateva minute eram pe masa de operatie, cu spatele gol si anestezista caznindu-se sa-mi infiga un ac lung, un tub in coloana vertebrala.
Daca as fi optat pentru cezariana, as fi fost cu siguranta altfel, mai relaxata si in orice caz impacata cu soarta. Eu insa dispretuiam cezariana, o detestam, ii cunosteam efectele negative si ma gandeam la ele, eram crispată, incordată, iar pe dinauntru ma impotriveam si ma infricoşam de ce mi se intampla.
Mi s-a parut o vesnicie pana mi-a montat cateterul in spate, simteam cum se impinge, cum apasa in el, tragea.. eram lesinata de groaza. Anestezista imi explica frumos ca o sa-mi bage acul in coloana, sa stau nemiscata, nu cumva sa nimeresca gresit; eu insa, cu groaza mea de intepaturi am tresarit ca arsa la prima ei incercare, ea s-a speriat de miscarea mea.. Mi-a mai explicat odata, eu nu puteam sa imi controlez reactia, ma inchipuiam cu şira spinarii distrusa.. a fost un cosmar.
Apoi m-au intins pe spate (eu ma inchipuiam apasandu-ma in acul pe care il aveam in coloana), au tras cearceaful alb, si a inceput operatiunea. Roiau vreo doi medici, cateva asistente, echipa de neonatologie, iar Stefi si Mame asistau de dupa usa de sticla . . . Dupa aceea am aflat ca Stefi in unele momente nu putea sa se uite si isi inabusea plansul. Totusi, la un moment dat era in sala, langa mine, ma mangaia pe frunte si ma pupa.

Am avut un mare noroc: anestezista, o femeie miloasa, a stat la capataiul meu de la inceput pana la sfarsit, explicandu-mi ce se intampla, mangaindu-ma pe frunte, asigurandu-ma ca totul e foarte bine si ca in curand va fi minunat . . .
Ori sunt eu mai sensibila, ori e clar ca in astfel de momente apropierea cuiva omenos si blajin este esentiala. In disperarea mea de pacient care a citit prea multe despre esecurile medicinei, pe femeia aia am simtit-o atunci ca pe un inger. “Totul e bine, o sa vezi, nu-ti fa nici o grija..” Si cata blandete, cata intelegere si caldura . . am avut parte de ceva ce nici o suma de bani nu-ti poate aduce in nici o clinica, oricat de privata si high-class ar fi. Doamna Maria, de la clinca Eva din Brasov.
Nu eram ametita, auzeam conversatiile, iar de la brau in jos eram in amorteala profunda. Oarecum mi s-a parut in vreo doua momente ca ma intepa ceva in stanga, si echipa ma intreba “Ce intepatura? Ti se pare, tu nu simti nimic”, chestie care mi-a trezit si mai multa neincredere. Totusi, spre fericirea mea, senzatia a fost trecatoare si n-am avut parte de nimic dureros.

Apoi am auzit SCANCETUL . . .
Nu mai .. iţi dispar cuvintele, ochii ti se ineaca, uiti limba română, pui intrebari stupide, ca mine: “E bebiţa?”
Era un scancet slabut, mai incet decat ma asteptam, nu asa strident ca in filme.. era bebita mea. A durat o vesnicie pana sa mi-o aduca, as fi vrut sa mi-o puna imediat pe piept, asa goala cum era, dar ei i-au facut inainte toate cele, au curatat-o si au infasat-o.


Ooof, cand am vazut-o si am simtit-o langa mine . . .
Nu poti descrie, pentru ca in clipa aia tot universul dispare, stă in loc şi rămâi doar tu cu mogaldeaţa aia mica si mov, cu ochisori mici si degete ca de vrabiuţă. As fi vrut sa mi-o puna pe piept, la piept, direct pe pielea goala, sa ramana cu mine. Din pacate era infasata, i-am simtit doar obrazul si degetele, cateva clipe..

After-story
M-a cuprins o mare usurare, ca totul s-a sfarsit, dar am simtit ca din cauza stresului medical, nu am putut avea acel moment extraordinar de linistire, acea ora de dupa nastere mama-prunc, in care abia nascută, ea cauta deja si gaseste sanul. Doua minute si au luat-o . . La mine mai urmau procedurile de incheiere inca vre-o jumatate de ora.
M-au dus apoi in salon (altul decat cel de travaliu). Aici am stat in seara si noaptea de dupa nastere, timp in care eram in continuare sub anestezic, conectata la aparatul care-mi picura dozele de epidurala in cateter. Dureri. Neasteptat de mari si de usturatoare durerile in abdomen. Ma zvarcoleam de senzatia de arsura. Bebita era lângă mine, in pătuţul ei, si din cand in cand Stefi mi-o punea pe piept. Simteam ca tin langa mine cel mai pretios lucru de pe pamant.
Seara la 11 Stefi si Mame au trebuit sa plece si mi-a fost frica, nu stiu de ce anume, insa n-am inchis un ochi pana dimineata de frica si de durere. Apoi spre dimineata m-am mai linistit, iar la 8 infirmiera m-a ridicat din pat, m-a ajutat sa fac dus, si m-a instalat in salonul luminos in care aveam sa petrec restul de trei zile in clinica; eu si bebita mea nou-nouţă.

11 comments:

TreiBadica said...

e ceva magic cu povestile astea de nastere. te tin cu sufletul la gura pana termini de citit. de data asta si poze emotionante: preferata mea e cea cu nasterea propriu-zisa.

Nu ma pot abtine insa de la cateva comentarii "medicale". Totul pare bine si frumos si uman la clinicile astea private, "pacientele" sunt multumite dar mie tot mi se pare ceva putred in Danemarca: o medicalizare excesiva, supradoza de fire, branule, monitorizari, o vaga teama de a nu se intampla ceva gresit.

Din punctul asta de vedere, dar NUMAI din punctul asta de vedere, spitalul Giulesti, unde am nascut eu, pare cu un pas inainte: travaliul meu a durat vreo 30 de ore, dar nu mi-a propus nimeni cezariana. Pentru ca inima lui Vlad batea bine acolo, in burtica, au asteptat sa iasa el de bunavoie (cu perfuzie cu occitocina totusi). Asta e singura bila alba a spitalului: incurajeaza nasterea naturala si nu se reped la cezariana.

Dr. Baiulescu e totusi un partizan ala nasterii naturale... probabil au fost si alte semnale care l-au indemnat spre o cezariana. Faptul ca nu te dilatai in ritmul asteptat nu mi se pare suficient.

Si cu Brasovul cum ati facut? V-ati mutat acolo in ultimele saptamani de sarcina?

Alex said...

asa e, iti spun sincer ca nici eu nu am fost convinsa ca era necesara cezariana (cred ca reiese si din poveste). El a fost usurat cand a descoperit circulara dubla, poate avusese dreptate.. asa a fost sa fie
cum am procedat cu nasterea in alt oras.. :) e o poveste oarecum hazlie, cred ca mai pun un post pe tema asta, ca presimt ca ma intind iarasi pe o pagina intreaga

iar fotografia de care spuneai este facuta de stefi, si nu luata de pe net cum intreba cineva(probabil de mirare ca am fost lasati sa fotografiem totul)

capreleirinucai said...

frumoasa poveste, alex! ma bucur mult ca s-a putut ca intr-o clinica din romania sa participe la nastere si tatal copilului.
necestitatea cezarienei eu nu o pun sub semnul intrebarii, cred ca deja nu mai are rost sa-ti bati capul cu asta. ce-a fost a fost, gandeste-te ca oricum medicul tau a facut foarte mult ca sa te sprijine in proiectul tau de a naste natural, cel putin comparativ cu altii de care-am mai auzit eu. a asteptat destul de mult peste termen, a incercat sa provoace nasterea etc.
in rest, nu pot sa ma abtin sa nu fac si eu niste mici observatii tehnice. de fapt, compar cu ce-am trait eu, care am nascut in belgia, intr-un spital oarecare, cu moasa de serviciu (de fapt, cu o echipa de vreo trei moase-eleve, asistate de o moasa adevarata).
1. nu mi s-a facut clisma, nu m-a dezbracat nimeni, nu mi-a luat nimeni ceasul, mobilul sau altceva. am fost condusi intr-o camera de travaliu, cu toaleta proprie, in care m-am schimbat cu hainele pe care mi le adusesem special de acasa;
2. nu s-a pus problema de perfuzie decat cu cateva minute inainte sa fie montata epidurala, adica dupa vreo...hmm...8 ore de travaliu. dilatatia era deja 9;
3. bebe a venit direct la mine in brate, asa murdar si lipicios cum era, fara sa-l ia nimeni la spalat, aspirat, infasat si mai stiu eu ce;
4. dupa vreo jumatate de ora au cantarit-o, masurat-o, i-au testat reflexele. toate astea in camera de nastere, la 2 m de mine, sub ochii taticului. apoi i-au pus doar caciulita pe cap si au infasurat-o intr-un sal adus de noi; hainutele i le-am pus cand am ajuns in camera, ceva mai tarziu, iar prima baie i-am facut-o eu, abia dupa vreo doua zile;
5. am fost incurajata tot timpul sa alaptez, sa o iau langa mine in pat; tot timpul cat am stat in spital a fost langa mine, nu mi-a luat-o nimeni nicaieri.
iar povestea a scris-o fericitul tatic prezent la eveniment http://caprele-irinucai.blogspot.com/2007/12/sofia-alexandra-saptamana-1.html

luminitza. said...

am nascut cu cezariana, fara sa am macar timp sa-mi pun problema ce presupune asemenea operatie.din pacate, exact ca si tine, am fost pusa in fatza faptului implinit.nici o secunda nu-mi pusesem problema in timpul sarcinii ca voi naste asa.si uite ca , in ceasul cu pricina, nu ma dilatam deloc.contarctii aveam din luna a saptea, dar cand a venit termenul, dilatare pauza , si-n plus , dupa ce am facut esx ca sa urgentam procesul, coincidenytza sau nu, s-a dezlipit placenta.doctorii au zis ca n-are nici o legatura cu asta, insa eu, odata cu orgasmul am patat si cearceaful cu o pata mare de ...sange.ceea ce ne-a facut sa luam imediat directia maternitate, ca eram la termen, in plus.nu stau sa-ti povestesc decat ca , si la mine sotzul mi-a stat alaturi,si asta a contat enorm.primul tzipat al lui bebe mi s-a parut ca cel mai puternic moment trait vreodata si da, am plans cand l-am auzit, ca de aratat nici macar nu mi l-au aratat decat lui taica-sau, in vreme ce pe mine ma coseau la loc.nasterea s-a petrecut in franta, la paris unde locuim, fara nici un incident, operatia s-a inchis frumos ,desi au trebuit 12 luni ca sa ma simt ca inainte, adica fara dureri cand o ating si cu greutatea dinaintea nasterii!Luca-Angelo e cel mai frumos dar de la Dumnezeu, il poti vedea la mine pe blog, unde te invit sa ne vizitezi cand iti lasa Ana putin timp;doamne ajuta si sanatate atat tie cat si frumoasei familii!

Alex said...

@capreleirinucai. e prima poveste a nasterii scrisa de tată, pe care o citesc eu. faina faza. Ei, exact acea "reactie intiparita in noi de milenii" cand te trezesti in toiul noptii ca trebuie sa nasti mi-a lipsit mie foarte mult.. imi vazusem filmul dinainte de o mie de ori, si nu am inteles cum de nu s-a intamplat asa pana la urma. Dar, cum preabine spui, nu mai e loc de regrete, am pasit deja in capitolul f e r i c i r e
@luminitza. anume asemanari in desfasurarea nasterilor noastre. de fapt a nasterii copiilor nostri :) sa ne traiasca!

adra_bell said...

Uff, de as fi avut si eu macar cele doua minute cu bebelusha mea.
Cand ma gandesc cum a stat ea aproape 24 de ore singurica in salonul bebelusilor...
Nu mai spun cat te invidiez pentru fotografii...

adra_bell said...
This comment has been removed by the author.
mamica de Sebastian said...

Citit povestea voastra am retrait nasterea lu Basse,care tot prin cezariana programata a avut loc.Ce emotii,ce trairi si sentimente.Nu mai spun de personalul din spital...

diana said...

Na ca am udat si tastatura de la laptopul nou. :) Poza cu voi doua la prima intalnire a scos cele mai multe lacrimi :)

botez said...

scrii foarte fain!!!!....eu am bebelusa de 6 saptamani langa mine si citind articolul tau imi mai doresc vreo 5 bebelusi, sa simt din nou ce-am simtit atunci...eu nu pot sa descriu..cred ca doar un norisor colorat cu cele mai frumoase si vesele culori ar putea povesti zilele alea...
..eu am avut noroc si am nascut natural, dar cu peridurala...desi m-am crezut zmeu si inital am respins ideea, dupa 8 ore de travaliu...din care 3 ore cu ochi de melc..am lasat anestezista sa-si faca treaba....a fost minune..urmatoarea contractie a fost lipsita de dureri...si atunci am aflat ca depinde de anestezist calitatea periduralei..eu am simtit intens fiecare contractie, dar erau lipsite de dureri, iar in momentul nasterii am putut sa ajut, sa imping..mai vreau!!!!!!!!!!!

Alex said...

he-he.. fain ca mai vrei. si eu AS mai vrea :D