Dupa calendar implineam 41 de saptamani si 4 zile de cand o aveam pe Ana in burtică
Ecografiiile spuneau la fel
In tot acest timp imi facusem o imagine despre “filmul nasterii” asa cum mi-l doream eu: sa nasc natural, cat mai firesc cu putinta, fara interventii clinice de rutina, si chiar fara anestezie daca as fi rezistat. Facusem alegerea de a naste in apa, la clinica Eva din Brasov, cu un medic experimentat. Stiam ca ceea ce va urma putea sa fie extrem de dureros si extenuant pentru mine, dar am ramas foarte hotarata pe toata durata sarcinii, si nici o clipa nu m-a tentat “iesirea de urgenta”, cezariana.
In ziua de termen, 5 iunie, am avut control. Bebita 3.500gr, are circulara de cordon, colul scurtat la sub 1 cm; medicul imi spune ca pe seară voi elimina dopul. Am asteptat sa vad pe slip ceva rosiatic sau gelatinos, dar nimic; nici in seara respectiva, nici in urmatoarele 7 zile.
După o saptamana vine ziua urmatorului control, la implinirea a 41 de saptamani. Lichidul amniotic era ceva mai scazut.. Imi spune iarasi ca pe seara voi elimina dopul, pentru ca mi-a facut o “decolare” (chestie pe care eu am resimtit-o usor neplacuta dar nu dureroasa) si ca voi naste in 2-3 zile.. Oau! Era joi. Il intreb pe doctor cat o mai lasam pe bebita, in caz ca totusi nu voi naste, si-mi spune ca daca va fi pe-asa, luni facem provocarea, dar ca nu va fi cazul, pentru ca nu apuc eu lunea..
Emotii, asteptare.. trece joia, se face vineri, sambata.. Nu aveam contractii, dureri, nu pierdeam lichid.. liniste pe miriste.. parca timpul se oprise in loc si organismul meu uita ca trebuie sa nasc.. eram in saptamana 42. Nu ma simteam deloc rau, doar presiunea din jur era mare; toata lumea intreba daca n-am nascut “odata”. Sambata dupamasa, eveniment mare, elimin dopul gelatinos! Tragem sperante ca se apropie momentul cel mare. Totusi, trece si sambata, si duminica, si se face luni.
La 9 dimineata sintem la clinica, cu bagaj, cu bebita in burtica, cu tati si cu bunica (maica-mea). Doctorul meu nu este la clinica, dar il suna pe un coleg sa ma consulte. Nu imi surade deloc ideea, dar se pare ca asta este. Platesc 100 lei la receptie si ma prezint la doctor. Acesta imi spune frumos ca mai are “cateva doamne” si ca apoi ma vede. Numar doamnele.. vreo 5. Bun. Ne instalam toti trei pe canapea, in holul clinicii si ne facem de lucru, ca doar mai avem vreo 2 ore bune de asteptat. Maica-mea isi filmeaza nepotica dand ultimele spectacole intrauterine, eu joc sah cu iubitul meu sot.. Pe la 11 veste buna, medicul meu ma anunta ca vine el sa ma vada. Pe la 1 apare.
In urma consultatiei si a ecorafiei, suntem sfatuiti ca nu mai ramane nimic de facut decat sa provocam nasterea. Doctorul ma ia de mana si ma duce sus, unde ma preia o infirmiera draguta cu care incep procedurile:
(sa fiu directa?) Dat jos tot, inclusiv ceasul de la mana, (pe care totusi apoi mi l-am pus la loc), imbracat una bucata camasa de spital, “defrisat zona” (la mine nu mai era cazul), clisma (ma consola ideea ca e benefica organismului), un zambet de incurajare si instalarea in salonul de travaliu.
Pana aici toate bune, dar de acum incepeam sa deraiez de la modelul Lamaze de nastere naturala pe care mi-l regizasem cu luni inainte, cu miscare libera, metode alternative de reducerea durerii... Imediat au inceput chestiile care pentru mine sunt insuportabile: mi-au injectat nenorocita de branula in mana, mi-au pus perfuzie. Am ramas asa, cu chestia aia infipta in mana, legata cu fire si conectata la un aparat de monitorizare fetala care facea un zgomot puternic si bruiant. (Daca o sa fiti in situatia aceasta, rugati-i sa dea aparatul mai incet, caci s-a dovedit ca se poate.)
In tot acest timp si pana la final, Stefi a fost langa mine. Nu am cuvinte sa explic cat de important a fost acest lucru, cum ma agatam de el ca de singurul element “din viata reala”, cata vreme tot ce mi se intampla parea desprins dintr-un film fantastic cu accente care-ti dau fiori.
Stateam pe spate, nemiscata, incordata … Dupa jumatate de ora de la provocare, parca incepeam sa simt ceva, o amorteala in spate, fierbinteala in abdomen.. Incepusem sa am contractii. Din cand in cand mi se facea controlul dilatatiei, si ultima data asistenta spune: “4!” Eu, foarte fericita, continuam sa refuz ofertele de anestezie epidurala cu care ma imbia toata lumea. “Nu, lasati, deocamdata rezist”. Durerile erau deja destul de puternice; cand veneau contractiile ma uitam in ochii lui Stef care nu mai stia pe ce parte putea sa ma imbratiseze, si aplicam respiratiile invatate: Huuu-haaaaa….Hi-hi-hi-hi….Huuuu-haaaa. Ma gandeam ca dacă la dilatatie 4 doare numai atât, inseamnă ca e ok, voi rezista fara anestezie si eram foarte fericită.
Era 4 dupamasa, doctorul stiind ca va mai dura, plecase in oras.. Trece o oră, se intoarce omul, si ma vede pe coridor, râzând. Nu mai suportasem sa stau ca o legumă in pat, si plecasem la plimbare cu Stefi si cuierul de perfuzie dupa mine.
“O, tu incă râzi?” Doctorul era tare mirat de veselia mea. El era de parere ca la timpul scurs de la provocare ar fi trebuit sa fiu deja rapusa de durere, si ca procesul nasterii nu evolueaza destul de repede. Organismul meu parea a se impotrivi. Au urmat o serie de controlari si incercari de accelerare a “coborarii bebelusului”, apa era pregatita, dar medicul era din ce in ce mai nemultumit ..
CEZARIANA. Cand am auzit cuvantul acesta mi s-au taiat picioarele. M-a cuprins disperarea, plansul, frica.. Cum adica cezariana, nu se poate, eu sunt total pentru nasterea naturala, eu militez pentru nasterea “fara droguri, fara interventii…” Travaliul abia a inceput, el poate sa dureze 10 ore… insa doctorul vedea altfel lucrurile.
Negocieri, discutii, tragere de timp “incă măcar câteva minute, câteva secunde…” Mi se părea ca medicul se grabeste, ca nu are rabdare cu contractile mele, ca vrea sa plece acasa mai repede, abia trecusera două ore de travaliu, era abia inceputul! Nu am fost convinsă că era corect, că deja era necesara ultima solutie.. Gata, facem cezariana.
In cateva minute eram pe masa de operatie, cu spatele gol si anestezista caznindu-se sa-mi infiga un ac lung, un tub in coloana vertebrala.
Daca as fi optat pentru cezariana, as fi fost cu siguranta altfel, mai relaxata si in orice caz impacata cu soarta. Eu insa dispretuiam cezariana, o detestam, ii cunosteam efectele negative si ma gandeam la ele, eram crispată, incordată, iar pe dinauntru ma impotriveam si ma infricoşam de ce mi se intampla.
Mi s-a parut o vesnicie pana mi-a montat cateterul in spate, simteam cum se impinge, cum apasa in el, tragea.. eram lesinata de groaza. Anestezista imi explica frumos ca o sa-mi bage acul in coloana, sa stau nemiscata, nu cumva sa nimeresca gresit; eu insa, cu groaza mea de intepaturi am tresarit ca arsa la prima ei incercare, ea s-a speriat de miscarea mea.. Mi-a mai explicat odata, eu nu puteam sa imi controlez reactia, ma inchipuiam cu şira spinarii distrusa.. a fost un cosmar.
Apoi m-au intins pe spate (eu ma inchipuiam apasandu-ma in acul pe care il aveam in coloana), au tras cearceaful alb, si a inceput operatiunea. Roiau vreo doi medici, cateva asistente, echipa de neonatologie, iar Stefi si Mame asistau de dupa usa de sticla . . . Dupa aceea am aflat ca Stefi in unele momente nu putea sa se uite si isi inabusea plansul. Totusi, la un moment dat era in sala, langa mine, ma mangaia pe frunte si ma pupa.
Am avut un mare noroc: anestezista, o femeie miloasa, a stat la capataiul meu de la inceput pana la sfarsit, explicandu-mi ce se intampla, mangaindu-ma pe frunte, asigurandu-ma ca totul e foarte bine si ca in curand va fi minunat . . .
Ori sunt eu mai sensibila, ori e clar ca in astfel de momente apropierea cuiva omenos si blajin este esentiala. In disperarea mea de pacient care a citit prea multe despre esecurile medicinei, pe femeia aia am simtit-o atunci ca pe un inger. “Totul e bine, o sa vezi, nu-ti fa nici o grija..” Si cata blandete, cata intelegere si caldura . . am avut parte de ceva ce nici o suma de bani nu-ti poate aduce in nici o clinica, oricat de privata si high-class ar fi. Doamna Maria, de la clinca Eva din Brasov.
Nu eram ametita, auzeam conversatiile, iar de la brau in jos eram in amorteala profunda. Oarecum mi s-a parut in vreo doua momente ca ma intepa ceva in stanga, si echipa ma intreba “Ce intepatura? Ti se pare, tu nu simti nimic”, chestie care mi-a trezit si mai multa neincredere. Totusi, spre fericirea mea, senzatia a fost trecatoare si n-am avut parte de nimic dureros.
Apoi am auzit SCANCETUL . . .
Nu mai .. iţi dispar cuvintele, ochii ti se ineaca, uiti limba română, pui intrebari stupide, ca mine: “E bebiţa?”
Era un scancet slabut, mai incet decat ma asteptam, nu asa strident ca in filme.. era bebita mea. A durat o vesnicie pana sa mi-o aduca, as fi vrut sa mi-o puna imediat pe piept, asa goala cum era, dar ei i-au facut inainte toate cele, au curatat-o si au infasat-o.
Ooof, cand am vazut-o si am simtit-o langa mine . . .
Nu poti descrie, pentru ca in clipa aia tot universul dispare, stă in loc şi rămâi doar tu cu mogaldeaţa aia mica si mov, cu ochisori mici si degete ca de vrabiuţă. As fi vrut sa mi-o puna pe piept, la piept, direct pe pielea goala, sa ramana cu mine. Din pacate era infasata, i-am simtit doar obrazul si degetele, cateva clipe..
After-story
M-a cuprins o mare usurare, ca totul s-a sfarsit, dar am simtit ca din cauza stresului medical, nu am putut avea acel moment extraordinar de linistire, acea ora de dupa nastere mama-prunc, in care abia nascută, ea cauta deja si gaseste sanul. Doua minute si au luat-o . . La mine mai urmau procedurile de incheiere inca vre-o jumatate de ora.
M-au dus apoi in salon (altul decat cel de travaliu). Aici am stat in seara si noaptea de dupa nastere, timp in care eram in continuare sub anestezic, conectata la aparatul care-mi picura dozele de epidurala in cateter. Dureri. Neasteptat de mari si de usturatoare durerile in abdomen. Ma zvarcoleam de senzatia de arsura. Bebita era lângă mine, in pătuţul ei, si din cand in cand Stefi mi-o punea pe piept. Simteam ca tin langa mine cel mai pretios lucru de pe pamant.
Seara la 11 Stefi si Mame au trebuit sa plece si mi-a fost frica, nu stiu de ce anume, insa n-am inchis un ochi pana dimineata de frica si de durere. Apoi spre dimineata m-am mai linistit, iar la 8 infirmiera m-a ridicat din pat, m-a ajutat sa fac dus, si m-a instalat in salonul luminos in care aveam sa petrec restul de trei zile in clinica; eu si bebita mea nou-nouţă.
Sper ca vom avea si dineros pentru asta . . a lot of
