Sunday, 15 February 2009

Era un trafic infernal . .

Aud prin presa (nu sari, ca n-am zis presa scrisa) acum cativa ani, ca exista oameni care au cate un site al lor propriu, si scriu acolo in fiecare zi ce fac, ce gandesc, pun poze cu ei, ca un jurnal, dar pe care ti-l citeste toata lumea, oricine de pe planeta.
Bah, ce idee, ce ciudaaat!
Asa, sa intre oricine sa-ti stie viata . .
Si in fond, intereseaza pe cineva ca azi ai fost tu la shopping si ti-ai luat bete de urechi?
Pauza peste subiect, mai trec doi-trei ani.

Apoi, vad cate unii - altii prieteni, ca au site dinasta pe net.
"Blog" aflu ca-i spun. Blog? De la ce vine asta.. n-are nici o rezonanta, suna infundat, imi spun in gand.. o fi.

Dupa o vreme, dau si peste bloguri maternale-familiste-copilaresti, in care Gigel (ce-om avea cu numele asta?) face istorie cu primul lui ca-ca, prima poza pe olita si prima marmelada intinsa pe canapea. Daca pana atunci toata chestia ma lasa rece si total nesimtitoare, in clipa cand am dat de eroul Gigel, pur si simplu n-am mai rezistat.

Am simtit brusc un imbold puternic, arzator, de a pasi in lumina reflectoarelor, de a urca si eu pe scena si de a deveni vestita pe intreaga planeta prin experientele mele de zi cu zi, asa minore cum sunt; si nu in ultimul rand, prin cele ce aveam de spus.
Mi-am dat seama ca viata asta e trecatoare, ca trebuie sa profitam de orice ocazie, si ca - iata - fiecare are acum sansa de a se exprima in felul lui, liber si nestingherit, intr-un sistem fara granite si fara de oprelisti. Fiecare care "are ceva de spus", bineinteles.
Cum eu trec uneori uluitor de repede de la gand la fapta, am dat click pe patratelul portocaliu cu B, si am iesit la lumina . .

Putin stangaci, impletindu-ma printre butoane, mi-am deschis blog. Click pe "postare noua", sii . .
Ce sa scriu?
Mi-am adus aminte ca trebuie sa scriu ce-mi trece mie prin cap, cum faceam mai demult in jurnal. Aha, ok. Si am lansat primele ecouri in eter. Eram eu si foaia mea de net.
Apoi mi-am colorat foaia, am descoperit cum sa afisez fotografii . . deja ma simteam in largul meu.
Si-am mai scris.

Intre timp, (vine de la sine) mai si citesti. Ce?
Alte bloguri, bineinteles. Bloguri-bloggeri, postari, depinde ce gasesti prin blog-rolluri. (Daca nu intelegi anumiti termeni, pe care nu-i intelegeam nici eu deloc exact la vremea respectiva, inseamna ca n-ai blog. Inca.)
Si uite asa, din blog in blog am observat ca sunt zeci, sute, miliarde de bloguri. Intai le-am descoperit pe cele din felia mea, gradinita online. Nu mica mi-a fost mirarea sa vad ca sunt o gramada de mame ca mine, care scriu (preferabil nu-)despre scutece, colici, sling si alte asemenea; ce le arde pe fiecare mai tare. Si nu doar ca scriu, ci si comenteaza, se imprietenesc. Deci a, e tot cam ca pe forum, o comunitate, o vecinatate. blogurile astea nu sunt precum cartile in raft, fiecare intre copertile ei, ci interactive, super inter-linkuite, sociale.

M-am simtit ca intrata intr-o camera necunoscuta, in care se aprinde brusc lumina si unde te credeai singur cu foaia ta, te vezi inrolat in "matrice": dreapta bloguri, stanga bloguri, deasupra, dedesubt - bloguri pe zeci de randuri. Adica nu esti singur in autocar . . Nu ca ma credeam eu singura din blogosfera, Doamne-fereste, dar nu ma asteptam la atata trafic intre colegi. Cand mi-am facut blog, imi inchipuiam ca voi emite, si atat; nu mi-am imaginat ca voi si citi, ca se vor crea legaturi. Adica (si cu asta inchei ideea pe care patinez), daca mi-am deschis magazin, credeam ca voi fi mereu in spatele tejghelei, nu in vizita prin restul magazinelor din mall, pardon de expresie.

Am spus magazin? Cu asta am atins alta dimensiune a bloggingului. Ceva la care nu m-ar fi dus mintea. O surpriza care mi s-a aratat tot asa, din mers. Cum ca de fapt bloggingul e o sursa de rotunjire pecuniara, ca de fapt toata chestia se face din interes si cu un scop discret dar sigur, si ca e o intreaga teorie care sta la baza, etc etc. Oaau, deci asta era de fapt . . si eu care credeam ca asta o face omul din pasiune, cu neprihanirea duhului. Ei, dar sigur, nu toata lumea . .
Si uite asa se descopera nestiutorului realitatea de zi cu noapte. In fond nu e nimic rau, e doar ideea stanjenitoare ca-ti vinzi viata, dar la urma urmei poti s-o iei ca pe un job ultra flexibil si personalizat, daca vrei narcisist. Numai sa nu trebuiasca sa scrii cu fortare. "Hei, John, mai posteaza ceva ca maine trebuie sa platim banca"
Si in plus, sunt bloguri inteligente, pe o tema aleasa, care fac un trafic specializat, in cautare de inspiratie si informare. Asta chiar ca merita o rasplata. Dar departe de mine acest gand, si zic deocamdata pentru ca doar ne-a avertizat JR pe toti, sa "never say never".

Mai mentionez ca primii bloggeri din Romania mi se pare ca au fost computeristii, baietii care mancau netul pe paine, ei au dat startul la blogosfera prin 2005, pare-mi-se.
Cam asta despre experienta mea de blogger.

Si dupa toate astea, ramane intrebarea neelucidata (valabila doar pentru cei care scriu ca mine, aiurea, fara un scop folositor) daca o faci pentru tine sau pentru ceilalti.

L.E.
Nu mai scrieti subsoluri cu P.S.
Acum, de mult se foloseste LE, adica later edit.
Ole!

9 comments:

mamica de Sebastian said...

Io scriu pt mine si pt Basse ca atunci cind o fi mare sa-si citeasca ispravile caci poate eu si taica-sau nu vom mai fi prin preajma.Asa poate ne vor cunoaste si nepotii(daca or fi)cum am fost si ce am facut.

Alex said...

e in firea omului de a incerca sa lase amprente
sa scriem deci la liber :)

alina said...

Eu scriu pentru mine și pentru alții, după cum mă apucă! :)

Medeea76 said...

La mine a fost si mai rau, caci nu am suportat muuulta vreme ideea de blog. Si m-a prins.

Ruxel said...

Mie intotdeauna mi-a placut sa pastrez tot felul de nimicuri de la Alex, apoi de la Bia. Mi-era totusi lene sa notez toate cuvintele haioase, sau dialogurile. Pozele le-am mai pierdut (fie din calculator sau cele scoase pe hartie). Cand am descoperit faza cu blogul, am hotarat sa-mi fac si eu. Primul blog l-am sters, ma enervam ca nu stiu sa umblu, sa-l setez. Apoi iar m-a apucat.....

Andreea Badran said...

Si eu scriu tot pt mine si copiii mei, tot in ideea de a avea un jurnal pentru ei cand vor fi mari. Dar am decis sa-l las public pentru moment si sa impartasesc cu altii povestile noastre.
Ma bucur insa nespus sa constat ca si altii imi citesc randurile, comenteaza, interactioneaza cu mine...

Andreea said...

eu nu scriu...dar mi-a placut la nebunie articolul asta...sau cum se cheama in limbaj de blogger ? :)))

citesc mereu cu placere ce postezi..
va pup(si pe ana)

Alex said...

@Alina. si eu pendulez ..

@Andreea. Post in limbaj profi :) salutari!

bp said...

bai da, e dificil de spus daca e constringere sau libertate totala. oricum, ma irita blogurile personale unde e publicitate ca la balamuc. nu stiu de ce, sint perfect de acord ca oamenii sa-si rotunjeasca veniturile, si eu as face asta daca s-ar putea, dar nu pe blog personal...in fine, e complicat. cred ca din acelasi rationament cu viata de vinzare. una e sa impartasesti si alta e sa ma fortezi sa-ti incarc toate bannerele