6 scoli

daca ma gandesc ca din clasa a-ntaia pana intr-a opt-a am schimbat 6 scoli ..
in 5 orase diferite..
imi explic dece la mine e obsesiva si recurenta tema radacinilor si a Locului. E obsesia vietii mele.
Si e una din problemele pe care inca nu mi le-am rezolvat. ma asteapta
Sunt ca o planta scoasa din pamant, uitata cu radacinile goale undeva deasupra pamantului. Ii simt chemarea, umezeala si linistea fertila. Varfurile firelor mele aproape il ating.. se intind spre el, spre Locul Meu

no signal

gata sesiunea, gata scoala, gata bucx, gata ..
scaunoglinzicentura... go baby, go far far far away . .

Am dat cu capul de principiul lui Peter

Pregatesc un nou blog, pe care il voi derula in paralel.
Va fi un blog tematic, nu are legatura cu ce avem pe unudoitreisi.
Nu spun mai multe, in curand va vorbi el de la sine.

Alceva vroiam sa spun.
Imi prind urechile!!!!
Platforma este alta, am optat pentru wordpress.
De la logare, setari, si pana la primul post, totul e ingrozitor de greu.
Nu gasesti butoanele, nu ti-e nimic la indemana, nici un pas nu curge firesc.
Prostuta tare nu sunt, testele IQ pe care mi le-am facut in adolescenta aratau o inteligenta superioara, am fost felicitata pentru asta. E adevarat ca de atunci au trecut ceva ani, dar totusi, atat de perisabile sa fie conexiunile creierasului uman?

Cand am pasit pentru prima oara in lumea blogger, totul venea de la sine, treptele mi se asezau singure sub pasi, ma miscam lejer in toate directiile, iar misterele minore pe care nu le-am dezlegat din prima, s-au deznodat de la sine nu dupa multa vreme.

Poate ca tocmai aici e tot spilul.
Ati observat ca blogurile mai serioase sunt pe wordpress, nu? Oamenii care au cu adevarat ceva de spus (ador expresia asta), intelectualii, trend-setterii, profesionistii.
Poate WP tocmai in felul acesta isi selecteaza tacit si discret clientela.

Vom veda daca sunt demna de wordpress.
Deocamdata m-am zbatut in zadar sa dau culoare, sa ma joc cu fonturi si alte delicatese inaccesibile. De postat fotografii nici nu poate fi vorba, dar nu va mai spun ca dupa ce am reusit cu greu sa ajung a scrie primul text, m-am pomenit total neajutorata cand a sosit momentul final de "Publish post" (parca asa-i zice pe prietenosul nostru Blogger)
Sau poate ca abia dupa ce faci transferul in cont ti se rearanjeaza toate intr-o ordine fireasca si utilizabila . . Desi promit solemn ca "takes seconds, costs nada", free 3GB hosting, etc . .

Asta este, cred ca mi-am atins nivelul de incompetenta, vorba lui Peter Laurence.

Nu mai inteleg nimic..

Am blog
n-am blog
totusi am

trebuie sa-mi iau laptopul de urechi
pana atunci se pare ca ne vedem pe
blogul de rezerva

Mai retrograd in ascensiune, influentat de marte

Altfel spus, primavara ne-a fost tumultuoasa, cum ii sade bine unei firme /pardon familii de peisagisti. Proiecte, planuri, intalniri, deadline-uri presante, drumuri de Ploiesti, de Bucuresti (chiar si 2 pe zi), tururi de gardenuri dupa plante, planuri de plantare, Sibiu, drumuri de Cluj, drumuri de Cluj, drumuri de Cluj . .

Ana a avut parte de primele nopti din viata ei fara mami . . fara titi . . Era cat p-aci sa dam nas in nas cu intarcarea pe nepusa masa, dar increderea a invins si totul e bine cand se termina cu bine. Si daca am chef, merg singura-singurica, ma tin de caisa din mana mea :))

Cat despre treaba aia urata cu chibzuirea banilor, sa stiti ca e sub stricta observatie, nu misca un banut nou dinala roscat fara control cu infrarosii, iar verdictul final se anunta de pe-acuma realmente spectaculos.
Totul e sa-ti dai seama cand conjunctura e favorabila extravagantelor organizatorice,
si sa te dedai lor fara sa cracnesti . .

Femeie, vino-ti in fire!

Sunt femeie, sparg prea multi banuti, ajutor!
Trebuie sa imi bag mintile in cap, sa-mi vin in fire si sa trec la calcule exacte, meschine si plicticoase, dar de punguta inchizacioase.
Tre sa-mi intre-n cap ca sunt saraca sunt saraca sunt saraca . . .


In alta ordine de idei, daca tot m-am nimerit la microfon, imi iau angajamentul sa revin cat de curand cu povestea lunii mai: ce am facut, pe unde am umblat si ce am izbandit.
Ce mai aventuri!
Ana e bine, Stefi e bine, eu sunt bine.
Si mai sunt cateva persoane care sunt bine

Cati copii iti-imi doresc

De la inceputul jocului (de-a mama si de-a tata), vedeam o familie mare, galagioasa, in care un numar incert dar mare de puradei zbanghii, topaie liberi, se bat cu apa, cresc iepuri, is fac zmeie si alte asemenea, nestingheriti, fiecare dupa pofta inimii . .

Da. Asa vedenie vedeam eu la inceputul jocului.
Si multi au spus vorba de aur, de care eu desigur nici n-am vrut sa aud: "Fa-l pe primul si mai vorbim dup-aia"
L-am facut. Acum hai sa vorbim.

Visul frumos ramane neschimbat, ca e frumos.
Dar realitatea,
ce ne facem cu ea?

Exista doua cai, depinde ce fel de femeie esti.
(Vorbim doar despre femei, pentru ca totusi, soarta lor ESTE diferita si particulara, detaliem cu alta ocazie exact ce si cum)

Daca esti femeie-mama de la natura, genul laptoasa-mamoasa, devreme acasa si mai ales
de sine etern-sacrificioasa,
atunci visul tau poate deveni realitate. Traiesti prin cei de langa tine, fericirea din ochii lor iti justifica tie existenta, pofta lor de mancare te satura si pe tine, realizarile lor pe tine te implinesc.

Daca insa esti dinaia . .
atunci e cu cantec.
Dinaia la care-i trebuie nu stiu ce, cai verzi pe pereti. Are nu stiu ce pasiune, nu-si gaseste linistea. Vrea sa faca ea, vrea studiu, nu stiu ce tot vrea in loc sa-si vada de casa, numai si numai de casa.

Eu, daca ar fi sa continui asa inca 7 ani, as innebuni.
Cu scutece, cu restrictii, cu papa-caca-pisu 24 de ore din 24, 7 zile din 7, 365 de zile pe an. Un an. Dar trei, dar sapte,
dar Doamne-fereste toata viata? . .

Tabloul ala frumos cu gasca de puradei multi, 5 puradei pe capul meu . . o spun cu tristete, nu stiu daca e pentru mine.
Bine, o fratioara chiar sunt datoare sa-i fac Anei, ca altfel nu se poate,
dar cred ca ne limitam la atat. Clasic. Sec

Of.. macar 3 mini-broscute daca as vrea sa fac :)

Chiraieli in fapt de seara

E un lucru cunoscut, stie toata lumea
ca Ana e un copil zen
linistita, calma, stapana pe sine.
Da, toate astea se puteau afirma cu tarie,
pana cand . .

In urma cu trei saptamani au inceput sa ii iasa dintii de sus, patru la numar.
In urma cu doua saptamani, pe langa dintii in plina iesire, s-a adaugat marea deplasare: in patru labe, in picioare sau in fuga, tinandu-se bine de mainile mele, Ana ma poarta ea pe mine, de-mi ies fulgii. Si asta cam de dimineata pana seara. Gata ziua, uita de griji si ignora durerea de spate. Astea sunt efectele secundare ale deciziei (intelepte) de a nu folosi premergator.
In urma cu o saptamana, pe langa dintii care ies in continuare si efectele secundare ale deciziei intelepte de a evita premergatorul, de unde de neunde, copilul s-a ales cu o semi-raceala, cu stari subfebrile, lipsa poftei de mancare, nesomn si alte lucruri placute.
Acum s-au dus si noptile.
"Dintii" a spus medicul. Ca sa fim siguri, am mai cerut o a doua parere de specialitate. "Antibiotice" a spus al doilea medic, iar mie mi s-a facut piele de gaina. (Bine ca am scapat si de data asta fara sa i le administrez)
Febra a trecut, agitatia nu. Pentru prima oara am senzatia ca plansul si jelania sunt premeditate cu sange rece, si ca se incearca anumite manipulari. Cu toate astea, suntem in continuare at her service. "6-12 luni, perioada crizelor de tot felul" spune Spock. O fi stiind el ceva.

Cel mai mult am suferit cand mi s-au luat serile tarzii.
Parintii de bebelusi, ma intelegeti, au nervii tari, rabdarea de otel si rezistenta infinita. Rezista de cu dimineata de la ore mici, si-o tin asa rezistand, catu-i ziua de lunga la tavaleli, zgarieri, mofturi si chiraieli.
Dar seara . .
Seara, dupa ce pruncul obosit doarme dulce impacat cu somnul, atunci au si parintii momentul lor, timpul lor, clipele lor. O pace incredibila domneste in casa, e liniste in toate incaperile, iar parintii se transforma la loc, precum in povestea porcului, in ceea ce erau ei inainte de fapt. Nu mami si nu tati, ci Alex si Stef. Ce frumos: eu Alex, el Stef.
E mare lucru.
Sa poti fi din nou tu insuti,
chiar si pentru cateva ore,
sa te simti iarasi om.

Daca vrei sa te bucuri de celalalt, sa te bucuri.
Daca vrei sa citesti, sa citesti.
Daca vrei sa scrii, sa scrii.
Daca vrei sa asculti linistea, sa asculti linistea.

Iar cand i se rapeste omului si ultima ora . .

P.S.
Sa speram ca este doar o etapa efemera, si ca pruncul va dori din proprie initiativa, chiar va insista sa doarma iarasi in patutul lui, toata noaptea, incepand de pe la 9 seara si paaaaana dimineaaaaata . .

Era un trafic infernal . .

Aud prin presa (nu sari, ca n-am zis presa scrisa) acum cativa ani, ca exista oameni care au cate un site al lor propriu, si scriu acolo in fiecare zi ce fac, ce gandesc, pun poze cu ei, ca un jurnal, dar pe care ti-l citeste toata lumea, oricine de pe planeta.
Bah, ce idee, ce ciudaaat!
Asa, sa intre oricine sa-ti stie viata . .
Si in fond, intereseaza pe cineva ca azi ai fost tu la shopping si ti-ai luat bete de urechi?
Pauza peste subiect, mai trec doi-trei ani.

Apoi, vad cate unii - altii prieteni, ca au site dinasta pe net.
"Blog" aflu ca-i spun. Blog? De la ce vine asta.. n-are nici o rezonanta, suna infundat, imi spun in gand.. o fi.

Dupa o vreme, dau si peste bloguri maternale-familiste-copilaresti, in care Gigel (ce-om avea cu numele asta?) face istorie cu primul lui ca-ca, prima poza pe olita si prima marmelada intinsa pe canapea. Daca pana atunci toata chestia ma lasa rece si total nesimtitoare, in clipa cand am dat de eroul Gigel, pur si simplu n-am mai rezistat.

Am simtit brusc un imbold puternic, arzator, de a pasi in lumina reflectoarelor, de a urca si eu pe scena si de a deveni vestita pe intreaga planeta prin experientele mele de zi cu zi, asa minore cum sunt; si nu in ultimul rand, prin cele ce aveam de spus.
Mi-am dat seama ca viata asta e trecatoare, ca trebuie sa profitam de orice ocazie, si ca - iata - fiecare are acum sansa de a se exprima in felul lui, liber si nestingherit, intr-un sistem fara granite si fara de oprelisti. Fiecare care "are ceva de spus", bineinteles.
Cum eu trec uneori uluitor de repede de la gand la fapta, am dat click pe patratelul portocaliu cu B, si am iesit la lumina . .

Putin stangaci, impletindu-ma printre butoane, mi-am deschis blog. Click pe "postare noua", sii . .
Ce sa scriu?
Mi-am adus aminte ca trebuie sa scriu ce-mi trece mie prin cap, cum faceam mai demult in jurnal. Aha, ok. Si am lansat primele ecouri in eter. Eram eu si foaia mea de net.
Apoi mi-am colorat foaia, am descoperit cum sa afisez fotografii . . deja ma simteam in largul meu.
Si-am mai scris.

Intre timp, (vine de la sine) mai si citesti. Ce?
Alte bloguri, bineinteles. Bloguri-bloggeri, postari, depinde ce gasesti prin blog-rolluri. (Daca nu intelegi anumiti termeni, pe care nu-i intelegeam nici eu deloc exact la vremea respectiva, inseamna ca n-ai blog. Inca.)
Si uite asa, din blog in blog am observat ca sunt zeci, sute, miliarde de bloguri. Intai le-am descoperit pe cele din felia mea, gradinita online. Nu mica mi-a fost mirarea sa vad ca sunt o gramada de mame ca mine, care scriu (preferabil nu-)despre scutece, colici, sling si alte asemenea; ce le arde pe fiecare mai tare. Si nu doar ca scriu, ci si comenteaza, se imprietenesc. Deci a, e tot cam ca pe forum, o comunitate, o vecinatate. blogurile astea nu sunt precum cartile in raft, fiecare intre copertile ei, ci interactive, super inter-linkuite, sociale.

M-am simtit ca intrata intr-o camera necunoscuta, in care se aprinde brusc lumina si unde te credeai singur cu foaia ta, te vezi inrolat in "matrice": dreapta bloguri, stanga bloguri, deasupra, dedesubt - bloguri pe zeci de randuri. Adica nu esti singur in autocar . . Nu ca ma credeam eu singura din blogosfera, Doamne-fereste, dar nu ma asteptam la atata trafic intre colegi. Cand mi-am facut blog, imi inchipuiam ca voi emite, si atat; nu mi-am imaginat ca voi si citi, ca se vor crea legaturi. Adica (si cu asta inchei ideea pe care patinez), daca mi-am deschis magazin, credeam ca voi fi mereu in spatele tejghelei, nu in vizita prin restul magazinelor din mall, pardon de expresie.

Am spus magazin? Cu asta am atins alta dimensiune a bloggingului. Ceva la care nu m-ar fi dus mintea. O surpriza care mi s-a aratat tot asa, din mers. Cum ca de fapt bloggingul e o sursa de rotunjire pecuniara, ca de fapt toata chestia se face din interes si cu un scop discret dar sigur, si ca e o intreaga teorie care sta la baza, etc etc. Oaau, deci asta era de fapt . . si eu care credeam ca asta o face omul din pasiune, cu neprihanirea duhului. Ei, dar sigur, nu toata lumea . .
Si uite asa se descopera nestiutorului realitatea de zi cu noapte. In fond nu e nimic rau, e doar ideea stanjenitoare ca-ti vinzi viata, dar la urma urmei poti s-o iei ca pe un job ultra flexibil si personalizat, daca vrei narcisist. Numai sa nu trebuiasca sa scrii cu fortare. "Hei, John, mai posteaza ceva ca maine trebuie sa platim banca"
Si in plus, sunt bloguri inteligente, pe o tema aleasa, care fac un trafic specializat, in cautare de inspiratie si informare. Asta chiar ca merita o rasplata. Dar departe de mine acest gand, si zic deocamdata pentru ca doar ne-a avertizat JR pe toti, sa "never say never".

Mai mentionez ca primii bloggeri din Romania mi se pare ca au fost computeristii, baietii care mancau netul pe paine, ei au dat startul la blogosfera prin 2005, pare-mi-se.
Cam asta despre experienta mea de blogger.

Si dupa toate astea, ramane intrebarea neelucidata (valabila doar pentru cei care scriu ca mine, aiurea, fara un scop folositor) daca o faci pentru tine sau pentru ceilalti.

L.E.
Nu mai scrieti subsoluri cu P.S.
Acum, de mult se foloseste LE, adica later edit.
Ole!

renovare?

Cum te ajung din urma tendintele toamna-iarna, doomnule . .
Purpura care tapeteaza atat de cald acest blog inca de la (pro)crearea lui, a devenit prea la moda pentru gustul meu, pentru ca sufar de "impotrivacurentism". Nici nu ajunge bine ceva fain sa fie la moda, ca mie deja mi s-a taiat pofta. Din acelasi motiv nu-i onorez pe exarhu sau bucurenci in blogroll, prea-i are toata lumea ca pe o insigna de piept. Vezi, nu e bine sa fii nici prea la moda . .

Deci eu ce ma fac, this is my colour . .
Gri e prea sec si pustiu
Maro-brun e batranesc, ma ofilesc
Alb e peste tot
Cu albastru n-am nici o treaba . .
Galben ma dor ochii
De oranj m-a saturat
Rosu e prea.
ce mai exista . . ?
verde, dar de care verde, sa nu fie vanatoresc sau straverziu dar nici straveziu
Griuri colorate ma gandesc sa caut, niste nuante nemaiintalnite
Negru
nu merge cu Melua
si nici cu Ana Minibroscuta, poate cand o fi de 14 ani

Nuante, nuante, nuante . .

Cat fac . .

23 de luni
pai . . 12 ori 2 fac 24 . . minus 1, asta-i! 23
Un an si 11 luni - doi ani, ce mai.

16 luni
Aaa . . . 12 luni si cu 4
Un an si 4 luni!

12 saptamani
Pai 12 impartit la vreo 4 . . trei luni

Ana are acum 26 de saptamani, ce-i asa greu de inteles




P.s.
Pentru mintile a-matematice, ca a mea, recomand folosirea unui limbaj aritmetic cat mai simplu si mai sugestiv, pentru a nu ne obosi inutil hardurile si-asa subrezite de prea multa navigare.
In sarcina sa vorbim in saptamani,
dupa nastere pana la 1 luna sa vorbim tot in saptamani,
dar de la o luna incolo, haideti sa le lasam naibii de saptamani si sa discutam in unitati de masura mai plastice, respectiv luni.
Tot asa, odata ce am trecut de 12 luni, moneda sa fie una grea: anul.

Sigur, cand vrei sa precizezi exact-exact momentul in care Pitzilush a facut prima oara caca fara pampers, metoda rationala este total inexacta, asa ca se admit exceptii de forma 23 de luni.

P.s. Pentru cine nu are tangenta cu lumea surprinzatoare a maternitatii/paternitatii/fraternitatii, precizez ca etichetele hainelor de bebelusi exprima marimile in luni.
Zeci de luni, sa le imparta al cui neuron tine la tavaleala . .

Tribul din Africa

Stii, exista un trib in Africa . .
unde femeile fac asa si asa, nasc asa si-si poarta copii asa . .
Daca vrei sa argumentezi ceva despre cresterea pruncilor, sa scoti o carte de puericultura sau sa conferenti3zi despre nasterea foarte naturala, nu uita cel putin doua-trei exemple cu tribul din Africa

Pilates ?

De vreo doua -trei saptamani, e grav. Ma doare spatele. Am mai avut senzatii dinastea placute (nu in timpul sarcinii, cum te-ai fi putut astepta), ci exact dupa nastere, vreo trei saptamani.
De data asta cred ca m-au apucat durerile in secunda in care am aflat ca Ana are 7 kilograme :))
Trebuie sa scot de la naftalina cartile de pilates, stretching si alte tehnici miraculoase cu efecte sigure-sigure

E bun, dar nu-mi place

Ca sa schimb subiectul, hai sa va povestesc dece plecam din Buc, dece la Cluj si cum gandim in jurul evenimentului
... sa incep cu inceputul?
Viata mea e ca un desen baroc
Multe evenimente, multe schimbari
M-am nascut in Buc (din intamplare), dar tot neamul meu e de ardeleni, in afara de spiţa paterna, care se trage din Galati-Tulcea (dar asta nu se pune, stiu eu dece). Cum ziceam, bunicul din judetul Alba, strabunica din tara Fagarasului. Aste doua ingrediente au dat un soi aprig, iute la manie dar iubitor de familie si traditie, desi innoitor din fire
Cum Mamé m-a facut de tanara, am petrecut cu ea secundariat, specializare si toate cele ale unui tanar medic, la Cluj. Gimnaziu, liceu, studentie, plus primele joburi, toate actele s-au jucat in decor clujean.
Apoi a venit asa un dor de ducă, şi - împreună cu deja alesul meu, am plecat in lumea largă. Vroiam sa mergem la Paris, sa "gustam" aerul cu parfum frantuzesc o vreme . . ne gandeam la NewYork, California, Stefi vroia Noua Zeelanda.
Tinerii cu dor de duca: Vrem sa plecam departe, in tara fericirii
Parintii intristati: Vai, ce trist, vom fi despartiti pe vecie
Tinerii cu dor de duca: Haideti si voi
Parintii intristati: Exclus
Tinerii cu dor de duca: Vom veni in vizita
Parintii intristati: Odata pe an, apoi odata la 5 ani.. vai ce trist. Nu plecati asa departe, sa nu fie peste ocean
Tinerii cu dor de duca: Bine, nu trecem oceanul, plecam doar la Paris
Parintii intristati: E ceva mai bine, dar tot e ingrozitor de departe, nu vom putea vedea nepotii decat la sarbatori . . macar in Europa centrala daca ati fi. Cum ar fi Germania, sau Austria, ca tot vorbiti limba . . uite Viena ce cocheta e
Tinerii cu dor de duca: Bine, sa fie mai aproape. Dar daca e pe-asa, atunci hai macar sa ramanem in tara; sa mergem la Bucuresti, orasul-minune. (mă chema locul natal pasămite)
Parintii intristati: (le mai venise putin sufletul la loc) O, bine ca ramaneti in tara. Mergeti la Bucuresti! (Desi e departe si acolo, dar treaca de la noi)
Povestitorul: zis si facut. Tinerii cu dor de duca au plecat din Cluj la Bucuresti, in orasul cel mare, sclipicios si cu salarii mari. Aici si-au inceput cariera peisagera, au studiat, s-au lansat pe cont propriu si chiar au fost binecuvantati cu primul lor copilas, o fetita minunata pe nume Ana. Toate ca toate, dar in acest rastimp Tinerii erau totusi din ce in ce mai abatuti. Nu-si mai gaseau locul in orasul sclipicios in care te intalnesti cu Ion Cristoiu la biblioteca Academiei, dar si cu Dana Savuica la "o invarteala profitabila" in Pipera. Intr-o zi s-au sfatuit si au zis:
Tinerii cu dor de duca: Suntem tristi, nu ne mai gasim locul. Aici castigam bine, dar ne simtim nasol, ăsta nu e un oras in care sa-ti cresti copiii. Ne e dor . .
Parintii intristati (redenumiti parintii veseli): Minunat, haideti inapoi! Dar veti avea din ce trai?
Tinerii cu dor de duca (redenumiti tinerii cu dor de casa): Venim inapoi, si suntem siguri ca vom avea din ce trai, chiar nu ne facem griji pentru asta. Ce bucurie!
Povestitorul: Si asa dragi copii, s-au intors stramosii vostri la Cluj, unde au trait fericiti pana la adanci batraneti, alaturi de cei trei copii ai lor, cei sapte nepoti, optsprezece stranepoti . . spre marea bucurie a lor, a parintilor veseli, a bunicilor si strabunicilor lor.

N-am cuvinte

Despodobesc blogul
Chiar acum..
Mi-a fost suficient sa citesc aceasta pagina (pe sarite, fara detalii, ca sa ma protejez de ceva atat de oribil)

Doamne, cum ai putut sa il faci pe om atat de abject??!
Si daca omul frumos creat de tine a degenerat si lucrurile au scapat de sub control, dece nu dai naibii restart ?!

***

Asa. Am reusit
Asa ca de-acuma vom servi peisaje
Oricum noua ne plac gradinile ;))

Hotararea de care spuneam

Am renuntat la scoala
(am pus-o pe stand by)
Si cum asta era singura chestie care ne facea sa mai puncte puncte printre Bucuresti, ridicăm ancora instantaneu. Din ianuarie, ne vedem la Cluj! Deja obrajii ne sunt mai rumeni, si fruntile mai descretite . .

Se poate face facultate cu copil mic, se poate da si diploma, dar punand copilul in paranteza. Nu sunt gata s-o scurtez cu alaptatul, si nici s-o trec pe Ana la supe-ciorbe si gratare de la 3-4 luni, asa ca am preferat sa pun scoala in paranteza.
Viata se deseneaza singura pe fagase dinainte stiute doar de ea . . te salut jurnalule.

Back in business

Va salut (pt ca am primit plangeri si chemare la apel)
N-am patit nimic (cat despre o noua sarcina, lool, cam peste 425 de zile, asa)

Ma cam inhiba chestia asta, sa "simt" ca cineva e cu ochii pe ce scrijelesc eu pe-aici. eram obisnuita cu solitarul meu jurnal, fara public. Dar n-am ce comenta, mi-am facut-o cu mana mea.
Si ca tot veni vorba, o sa va obisnuiti cu stilul meu inegal, in trombe. Emit in verva cateva zile-saptamani, si apoi sting cu perioade off-net, de liniste totala. Nu imi place sa-mi simt "pana" fortata sa scrie la cadenţă (nici macar pentru onorata asistenţă aici de faţă)
Asa ca luati-ne asa cum suntem: salbaticiuni libere, care nu fac decat ce le taie capul
Hugs and kisses!

Pun pariu ca nu stii ce e asta :))

.

Am facut un pas important
Am luat o hotarare
care mi-a schimbat desenul lui 2009

Umbrelă

mi-a spus o prietena la despartire:
sa ai grija de voi
in prima secunda am avut senzatia de compozitie Braque
apoi am simtit iluminarea
s a a m g r i j a d e n o i
ce frumos, m-am emotionat
m-am vazut ca o umbrela peste familia mea
ca o pelerina
ca un caine ciobanesc
langa oitele mele

***

sora-urare ma plictiseste, cea cu "ai grija de tine"
parca ar zice watch your head
creeaza automat un decor de tranşee, sau macar de santier cu obiecte cazatoare
mai trebuie doar sa te mangaie pe cap cand iti spune
"ai grija de tine, Labuş"
o alta expresie nesuferita de prin zonă:
"ce spui tu?"
o forma mai subţire a lui "ce spui fă?"
propun sa o inlocuim cu "ce spui tu insuti?", ca sa fie si mai clar cui ne adresam cand vorbim cu persoana din fata noastra

Cum am organizat nasterea in alt oras

Am nascut in Brasov, desi locuim in Bucuresti.
Asta a presupus desigur un efort in plus, dar m-as fi dus si in alta tara pentru a naste in apa. (Eram total subjugata de ideea unei nasteri miraculoase, cred ca ma apropiam de conceptul nasterii orgasmice)

Am discutat cu medicul Baiulescu din luna a 4-a. Mi-a facut un control general pentru a stabili daca nu sunt impedimente, si am primit acceptul lui. Imediat mi-am facut si programarea la clinica pentru ziua de termen. L-am intrebat pe medic ce se intampla in cazul in care nu nasc exact in ziua programata, si mi-a confirmat ca nu vor fi probleme. Mi-a cerut sa fiu in Brasov din saptamana 38, adica cu doua saptamani inainte de nastere. El ofera anumite spatii de cazare la preturi accesibile pentru pacientele venite din tara. As fi stat acolo, daca nu era Stefan din Brasov, dar asa m-am instalat la ai lui. Fara el, pentru ca la Bucuresti trebuiau continuate lucrarile, firma, clientii.. Asta mi-a fost cel mai greu, sa stau fara el. Tocmai pentru ca ne era asa grea despartirea in asa imprejurari deosebite, nu ne-am pornit la Brasov din 38, ci am mai stat o saptamana la Bucuresti, pana in 39. (Putin riscant daca stai sa te gandesti ca nasterea se poate declansa in orice clipa de pe la 37 de saptamani incolo.) M-am infiintat la medic exact cu o saptamana inainte de nastere. Stefi a ramas cu mine cateva zile, dar cum Ana nu dadea nici un semn, a trebuit sa se intoarca la Buc.
In 5 iunie m-am dus iarasi la control, insotita de mama-soacra. Acum eram exact la termen, 40 de saptamani in cap. Medicul se miră că nu vede semne de apropiere a nasterii, imi spune că in urmatarele trei zile nu crede că voi naste. Atat mi-a trebuit. Oricum eram ca pe ace fara iubitul meu, in plus, la scoala sesiunea de vara era in toi, asa ca trecand peste ingrozirea soacrei si peste uimirea sotului, mi-am luat inima in dinti, si m-am pus pe tren spre Bucuresti. Am ajuns seara, a doua zi dimineata m-am infiintat la scoala si am dat un examen (spre uimirea colegilor care ma stiau la Brasov, pe masa de nasteri) si am mai ramas langa sotiorul meu inca o saptamana.
Senzatia era foarte clara: totul atarna de un fir de aţă, in orice clipa ma asteptam la dureri.
Nu mai spun ca in asemenea situatii, cand nasterea se lasa steptata, se recomanda un anumit lucru, care la noi n-a avut insa nici un efect (sex intens).
Nu mai stiam ce sa fac, sa nasc!
Inutil sa spun ca la scoala ma deplasam cu masina, in calitate de sofer.
Facusem calculul: de oriunde m-as fi aflat (nu mergeam nicaieri departe nici eu, nici Stefi), in maxim 4 ore puteam fi la Brasov, in sala de nasteri. Iar daca aveam sa nasc până acolo, ar fi insemnat ca as fi avut parte de o nastere foarte usoara :)) Glumesc . .
A trecut si saptamana 41, tot fara marele eveniment, si intr-un final am plecat cu totul, "definitiv", hotarati sa nu mai plecam din Brasov nici eu nici Stefi, pana nu "nastem".
Restul il stiti..
Trebuie sa recunosc ca a fost o nastere mai ciudata, nu stiu dece a trebuit sa fie totul atat de complicat.. si sa se indeparteze atat de mult de ce mi-as fi dorit eu
Dar bine ca totul s-a terminat cu bine :)

(Am scris a doua poveste a nasterii?) Nu-mi mai puneti intrebari, ca sunt in stare de mai mult :))